O descoperire surprinzătoare sugerează că un ocean misterios se ascunde în Sistemul Solar

O descoperire recentă sugerează că un ocean misterios ar putea să se ascundă sub suprafața lunii Ariel, una dintre lunile lui Uranus. Observațiile efectuate de telescopul spațial James Webb (JWST) au relevat prezența unor cantități semnificative de gheață de dioxid de carbon la suprafața acestei luni, ceea ce a stârnit speculații despre un posibil ocean subteran.

Ariel, descoperită în 1851 de către astronomul William Lassell, este una dintre cele cinci luni mari ale lui Uranus și se distinge printr-o suprafață variată, plină de canioane, creste și falii. Aceste trăsături sunt rezultatul activității tectonice și a criovolcanismului, un fenomen geologic care implică erupții de apă sau amestecuri de apă și amoniac, în loc de magmă fierbinte. Suprafața lui Ariel, una dintre cele mai strălucitoare dintre lunile lui Uranus, reflectă semnificativ lumina, ceea ce sugerează o compoziție proaspătă și dinamică.

Studiile recente realizate cu ajutorul JWST au identificat dioxid de carbon în cantități mari pe suprafața lui Ariel, un fapt neașteptat având în vedere distanța mare de la Soare, aproximativ 2,9 miliarde de kilometri. La această distanță, dioxidul de carbon ar trebui să se evapore și să dispară în spațiu, nu să înghețe pe suprafața lunii. Aceasta a condus la dezbaterea asupra originii acestor depozite de dioxid de carbon.

Până acum, cea mai acceptată teorie sugera că dioxidul de carbon de pe Ariel ar putea proveni din interacțiunea dintre suprafața lunii și particulele încărcate din magnetosfera lui Uranus. Procesul cunoscut sub numele de radioliză descompune moleculele prin ionizare, generând dioxid de carbon care se depune pe suprafață.

Cu toate acestea, un studiu recent publicat în „Astrophysical Journal Letters” a adus o alternativă fascinantă. Echipa de astronomi care a folosit JWST a descoperit că Ariel are unele dintre cele mai bogate depozite de dioxid de carbon din Sistemul Solar, nu doar în urme fragmentare, ci în straturi semnificative, care ajung până la aproximativ 10 milimetri pe întreaga emisferă posterioară. De asemenea, au fost detectate semnale de monoxid de carbon, care nu ar trebui să existe având în vedere condițiile de temperatură ale lunii.

O teorie emergentă sugerează că aceste depozite de dioxid de carbon ar putea fi expulzate dintr-un ocean lichid subteran, ascuns sub crusta de gheață a lui Ariel. Această ipoteză este susținută de prezența mineralelor carbonate, săruri care se formează în interacțiunea dintre rocă și apă.

Pentru a confirma această teorie și pentru a explora mai în detaliu structura internă a lui Ariel, ar fi necesară o misiune spațială dedicată. Un astfel de zbor robotic în sistemul uranian ar putea aduce date esențiale despre originea și compoziția depozitelor de dioxid de carbon de pe Ariel. Până în prezent, sondajele Voyager 2 au imaginat doar aproximativ 35% din suprafața lunii, lăsând multe întrebări fără răspuns.

Descoperirile recente sugerează că Ariel, cu geologia sa complexă și caracteristicile unice, ar putea ascunde mai multe secrete sub stratul său de gheață, iar explorarea viitoare ar putea dezvălui dacă acest ocean subteran este o realitate sau doar o ipoteză intrigantă.